Legendă şi adevăr se împletesc pe fir de apă
Comunele Bisoca şi Vintileasca, aflate în judeţe diferite, Buzău respectiv Vrancea, şi la câteva zeci de kilometri distanţă de micul nostru oraş, sunt, totuşi, strâns legate de acesta. „Cordonul ombilical” este râul Râmnic. El izvorăşte de la baza vârfului Furu, din Vintileasca, şi trece prin satul Jitia, din cealaltă comună menţionată, pentru ca mai apoi să scalde şi pământul târguşorului nostru, Râmnic Sărat. Situate în trecut la confluenţa a trei ţări: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, cele două comune vecine au avut sarcina grea de a păstra unitatea, de a demonstra că graniţele politice şi convenţiile nu pot separa un popor.
Râmnicul a fost, la începuturile sale, un târg ce reunea oameni din toate părţile pentru comerţ, schimburi de bunuri. Ţăranii coborau des pe firul apei aducând cu ei toată veselia şi sănătatea acestor zone. Unii au rămas, strămoşi ai râmnicenilor de astăzi, dar cei mai mulţi se întorceau de fiecare dată la gospodăriile lor.
Ajungând în Vintileasca sau Bisoca, totul în jurul nostru se schimbă. Peisajul urban dispare, griul monoton şi zgomotul obositor tipic citadin fiind înlocuite de infinit de multe nuanţe de verde, aerul proaspăt, revitalizant, şi sunete cu mai puţini decibeli care ne „mângâie” auzul şi ne hrănesc spiritul. Pentru noi, abia plecaţi de la oraş, totul pare aici a fi într-o perfectă ordine naturală. Vederea vitelor păscând, a oamenilor la coasă, a carelor cu boi şi a naturii ne dă impresia că nimic nu s-a schimbat de secole, că toate lucrurile sunt în aceeaşi stare pură, fără influenţe externe. La o a doua privire, însă, observăm că civilizaţia şi tehnica au pătruns şi aici. Sunt şosele asfaltate pe care circulă maşini, antene radio, TV, telefonice, case moderne cu facilităţi etc.. Dar în ce măsură au alterat ele cultura locală, tradiţiile, miturile şi legendele zonei? Străini de situaţie, am fi tentaţi să credem că nimic nu e diferit. Trebuie să recunoaştem, totuşi, că satul este nu doar o comunitate umană ci şi un organism viu care evoluează, pornind de la o structură primară, stimulat apoi de factori interni şi externi. Transformarea sa nu poate fi stopată, timpul nu poate fi oprit în loc, dar a trecut mai încet sau mai repede aici? Şi cât a reuşit să şteargă din identitatea zonei, aducând aspecte noi peste amintiri.
Rămânând în registrul vizual, constatăm o primă schimbare. Frumoasele costume populare au devenit acum doar costumaţii ale dansatorilor şi cântăreţilor care interpretează la spectacole şi festivaluri, cum ar fi cel anual, ţinut în jurul datei de 15 august, în satul Lacurile din Bisoca. Oamenii le-au schimbat cu hainele moderne, comune. Acum portul popular se găseşte în muzee, extinse colecţii particulare, dar şi în fiecare casă. Proprietarii nu se pot desprinde de ele, au fost lucrate de părinţii, bunicii lor cu multă migală, pasiune şi imaginaţie. Modelele florale reunesc toată paleta cromatică armonizând plăcut şi vioi culorile; predominau grena-ul la cele femeieşti şi albastrul la cele bărbăteşti. Apărea şi motivul tricolorului, simbol al dragostei pentru patrie. Fie că era pânză brodată cu mătase albă, fie că foloseau fir de lână colorată cu o vopsea naturală obţinută din plante, tehnică numită „fir în broci”, fie mătase colorată, totul era lucrat manual. Deşi localnicii din prezent au abandonat cusutul ca artă, apreciază munca înaintaşilor şi îşi arată respectul tocmai conservând costumele, purtându-le doar în zi de sărbătoare.
Pe lângă acestea, se mai păstrează şi alte obiecte minunate făcute de mâna omului. Preşuri, covoare ţesute la război, cuverturi de lână care fac dintr-un pat obişnuit un piedestal pentru o operă de artă, sunt în toate casele gospodarilor. Deasemenea, pereţii sunt îmbrăcaţi în carpete şi cusături frumos colorate, cu diverse motive reprezentând peisaje, scene din viaţa cotidiană, ocupaţii tradiţionale. Pe la femeile bătrâne, ce păstrează încă lada de zestre din tinereţe, descoperim batiste brodate, personalizate, cu dedicaţie cusută, cu mărgeluţe, perdeluţe, ştergare, despre care nepoţii lor ştiu doar din poveşti; ei nu se preocupă cu asemenea meşteşuguri, obiceiul de a coase la lumânare seara târziu sau la clacă, de zile mari, a devenit desuet. Aceste articole de mai sus erau oferite ori de către fete băieţilor la baluri, ca semn de afecţiune, ori la nunţi, de către mireasă nuntaşilor ca amintire, ori se dăruiau bisericii pentru a înfrumuseţa icoanele din Casa Domnului. Şi astăzi se mai dau la nunţi, dar au fost treptat înlocuite cu obiecte mai puţin artistice şi mai mult utile, prosoapele obişnuite. Deci, ideea nu s-a schimbat, pentru că, la vremea lor, şi ştergarele erau utile nu doar ornamentale.
Apoi, oamenii încă mai folosesc linguri de lemn şi vase de lut. Olăritul nu a dispărut şi se fac atât articole de artizanat cât şi de uz casnic: oale, străchini, cofere, farfurii. Acestora li s-au alăturat, în timp, obiecte şi ustensile moderne de gătit, ceramică chinezească, electrocasnice. Vasele de lut şi-au pierdut importanţa; înainte erau folosite cu mândrie când era casa plină de oaspeţi şi masa îmbelşugată, acum sunt accesorii dispensabile.
Chipul locurilor s-a schimbat şi din cauza transformărilor în arhitectură. Acum accentul a trecut de pe ornamentaţie şi estetică pe spaţialitate şi funcţionalitate. În trecut casele aveau două odăi de locuit, o prispă în faţă şi în spate o sobă acoperită cu prelată pentru a fi folosită vara. Structura clădirii era din lemn încărcată apoi cu lut, iar acoperişul făcut din şindrilă. Pereţii albi erau înfrumuseţaţi, la casele avute, cu „brâie”, „perdele” de lemn „brodat”, forme vegetale ce alcătuiau un model simplu dar de efect. Astăzi materialele s-au schimbat, liniile drepte predomină. Au fost şi unii constructori, mai cu dare de mână, care au simţit că natura locului cere o sculptură în lemn, obloane migălite de către tâmplar sau stâlpi la poartă, din trunchi de copac prefăcuţi în opere de artă. Ei fac acum case cu etaj, cu balcon închis. Astfel, tot farmecul de a fi pe acea prispă mai mult afară, la aer, decât în casă, dispare.
Cu toate acestea, vedem aievea „Carul cu boi” al lui Nicolae Grigorescu. Chiar dacă au rămas drumuri de piatră sau sunt străzi construite, urmărim trecând aceeaşi căruţă de lemn, cu o pereche de boi viguroşi, cu ţărani obosiţi de la muncă, dar cu o expresie a feţei ce emană mulţumire pentru ziua spornică ce se încheie, recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru că le-a dat încă o zi în care să muncească, să-şi vadă pământul rodind şi gospodăriile înflorind. Ocupaţiile vechi se păstrează. Femeile cresc păsări, vaci şi alte animale domestice, aduc apă de la fântână cu cobiliţa în spinare şi deretică prin casă. Bărbaţii merg la coasă, la brazde, ciobanii îşi îngrijesc stânile, transhumanţa fiind un proces de actualitate, în aceleaşi condiţii ca acum 300 de ani, deşi pe drumuri europene acum.
Aceste plaiuri sunt bogate şi în legende. Fiecare colţişor are partea lui de fantastic, de mistic. Dar, oare, aceste povestioare ce erau spuse odinioară la gura sobei, când viscolul de afară înteţea jarul şi lemnele trosneau doborâte de flacără, s-au păstrat intacte, sau oamenii, preocupaţi cu alte griji, le-au uitat undeva în ceaţa anilor trecuţi?
Se pare că Vintileasca era tărâmul uriaşilor care puteau seca un râu dintr-o sorbitură. Încă se păstrează un drum pietruit ce separă două sate numit Drumul Uriaşilor. Sunt şi Pietrele Fetei, care au legenda lor legată tot de lumea giganţilor. După cum se ştie, creaţiile populare sunt transmise pe cale orală din generaţie în generaţie. În diferite timpuri, unii scriitori le-au cules şi le-au strâns în cărţi. După o comparaţie între ceea ce se găseşte în biblioteci şi pe teren, am constatat că timpul şi-a pus amprenta asupra versiunilor legendelor.
O primă istorioară a Pietrelor Fetei ne prezintă un uriaş ce avea doi copii, băiat şi fată. Într-o zi vrea să mănânce unul din ei, dar, neştiind pe care, îi supune la o probă, îi pune să arunce câte o piatră cât mai departe, câştigătorul urmând a fi cruţat. Fata pierde şi fuge de teama tatălui, care o urmăreşte şi calcă peste piatra ei, pe care îi rămâne imprimată laba piciorului.
Apare şi o legendă a lacului din Neculele, care se presupune că nu are fund. Se spune că erau doi uriaşi duşmani care se întâlnescîntr-o zi din greşeală. Se iau la bătaie şi unul îl trânteşte pe celălalt atât de tare încât acela iese pe partea opusă a Pământului; Oralitatea permite povestitorilor să îmbogăţească textul, însă, atunci când originalul este puţin uitat, întâmplările se mai amestecă între ele. Astfel a rezultat o altă poveste a Pietrelor Fetei ce conţine detalii din cea a lacului. Se crede că doi copii de uriaş au pus rămăşag care aruncă o piatră mai departe decât celălalt. Fata a reuşit, iar băiatul s-a înfuriat şi a spart cu baltagul bolovanul fetei în două, amuzând-o pe aceasta. Mult mai telegrafică, mai scurtă, este această versiune, poate deoarece oamenii nu mai au răbdarea de odinioară pentru a asculta poveştile.
Giganţi, dar tot oamenii au rămas să înfrunte vremurile. Pare-se că până şi aceia au prevăzut ce soartă vom avea. Se zice că un copil de uriaş, jucăuş, a luat în poală un sat întreg de oameni şi a mers la mama lui să-i arate. Ea l-a trimis să-i pună înapoi avertizându-l că într-o zi cei de acolo vor stăpâni Pământul.
Revenind la muritori, o altă versiune, mai modernă, a legendei Pietrelor Fetei împleteşte istoricul cu fantasticul. Se pare că Doamna Neaga, împărăteasa Buzăului, care trăia în codrii Cislăului, văduvă, a avut mai mulţi copii dintre care i-a trăit doar un băiat pe care l-a iubit extraordinar de mult. După ce l-a şcolit, l-a trimis în lume să se deprindă cu mersul ei. I-a spus, de teamă să nu-l piardă, să nu se ducă prea departe. El a mers în munţii Bisocii. Fiind vânător iscusit, nu a vrut să rateze ocazia de a-şi încerca norocul în acest meşteşug. La fiecare încercare ceva miraculos s-a întâmplat: atât prima pasăre pe care a ţintit-o cu arcul, cât şi prima târâtoare şi felină- cu buzduganul- i-au vorbit cerându-i să le cruţe vieţile în schimbul unor pietre preţioase mari. Făcând astfel, tânărul a primit, odată cu pietrele, şi supunerea tuturor zburătoarelor, târâtoarelor şi patrupedelor din pădure. Într-o zi, stând pe vârful Ulmuşoru, deasupra pietrei numită Grajdul Zmeilor, în comuna Bisoca, vede o porumbiţă albă şi, vrând să o prindă vie, a apelat la una din pietre. Pasărea i-a zis să se ia după zborul ei pentru că în Valea Neculelor îl aşteaptă Fata Pietrelor, care îi va dărui un mărgăritar. Acesta se supune şi, ajunşi acolo, porumbiţa o cheamă pe fată să iasă din stâncă pentru prinţ. El a vazut-o şi s-a îndrăgostit pe loc de frumuseţea ei. I-a dat ei cele trei pietre preţioase, dar pasărea a luat mărgăritarul şi a zburat cu el departe. Tânărul a aruncat armele în iarbă, a uitat tot ce făcuse înainte de a o cunoaşte pe ea. Cei doi îndrăgostiţi au stat acolo dar pasărea a luat mărgăritarul şi a zburat cu el departe. Tânărul a aruncat armele în iarbă, a uitat tot ce făcuse înainte de a o cunoaşte pe ea. Cei doi îndrăgostiţi au stat acolo împreună câţiva ani iubindu-se. Într-o zi tânăra s-a plictisit de traiul tihnit, de lipsa de aventură, dispreţuind sentimentele băiatului, şi l-a părăsit pentru a vedea lumea. El s-a trezit singur, fără puterile date de cele trei pietre, cu care plecase fata, fără vlaga vârstei pentru că suferinţa îl îmbătrânise dintr-odată, până şi armele erau ruginite. Stăpâna Pietrelor Fetei fugise.
Acţiunea acestei poveşti se petrece în ambele comune, le aduce împreună pentru a forma cadrul unui basm cu personaje umane, de data aceasta.
Cum am mai spus, legendele sunt multe. Nici vârfurile Furu Mare şi Furu Mic n-au scăpat fără una.
Se povesteşte că erau doi flăcăi mândri şi voinici, care au venit cu arcaşi pentru a le răpi pe fetele deosebit de frumoase ale baciului bogat Giurgiu, Muşa Mare şi Muşa Mică. Oamenii tatălui s-au luptat atât de aprig cu tinerii încât s-au temelii, s-au prefăcut în vulcani clătinat munţii din şi i-au acoperit cu lavă pe luptători, atât bărbaţii cât şi cele două fete care intraseră în bătălie pentru a-şi apăra iubiţii. Astfel s-au prefăcut în munţi existenţi şi astăzi fetele deosebit de frumoase ale baciului bogat Giurgiu, Muşa Mare şi Muşa Mică. Oamenii tatălui s-au luptat atât de aprig cu tinerii încât s-au temelii, s-au prefăcut în vulcani clătinat munţii din şi i-au acoperit cu lavă pe luptători, atât bărbaţii cât şi cele două fete care intraseră în bătălie pentru a-şi apăra iubiţii. Astfel s-au prefăcut în munţi existenţi şi astăzi.
În pădurea din satul rezervaţie naturală -Lacurile- se găsesc trei lacuri. Se spune că sunt blestemate şi că noaptea se arată pe suprafaţa apei o fată sau o nuntă aievea. Fiecare trecător este ademenit în jocul lor. Dacă cedează hipnozei, are senzaţia că păşeşte pe apă, dar, de fapt, se adânceşte tot mai mult în ea şi sfârşeşte înghiţit de ape.
Multe dispariţii misterioase au fost puse pe seama acestei legende. Frumoase şi interesante toate istorioarele culese despre această zonă, mai mult din cărţi şi de la bătrâni, pentru că cei mici nici măcar nu au habar pe ce plaiuri legendare calcă.
Oamenii de aici sunt strâns legaţi între ei şi datorită credinţei. Nu doar împărtăşesc aceeaşi religie -creştin ortodoxă- ci, mai mult de atât, schitul de pe vârful Monteoru cu hramul Buna Vestire, din Vintileasca, a fost ridicat cu ajutorul schitului Poiana Mărului, din Bisoca.
Construirea mănăstirii din Bisoca este deasemenea legendară. Se spune că erau păstori în acea pădure şi o livadă de meri în apropiere. Într-o noapte, la ceasurile doisprezece, la care Cerurile se deschid pentru a primi rugile credincioşilor, ciobanii neştiutori s-au speriat văzând o lumină într-un măr. Atunci treceau pe acolo trei călugări de la Muntele Athos, cărora le-au spus despre vedenia lor. Au rămas toţi înmărmuriţi când au mers la pom şi au descoperit o icoană a Maicii Domnului cu pruncul Iisus în braţe. Aşa s-au hotărât să ridice pe acel loc schitul Poiana Mărului.
Din punct de vedere istoric, locaşul a fost ridicat din ordinul Domnului Constantin Mavrocordat. Ajunge renumit în secolul al XVIII-lea când a venit aici Cuviosul Vasile. După 20 de ani petrecuţi la mănăstirea Dălhăuţi, ucraineanul românizat şi hirotonit a venit în 1733 la schit, unde şi-a continuat lucrarea duhovnicească. Aici şi-au găsit adăpost sute de călugări, dar şi oameni aflaţi la nevoie sau drumeţi care căutau gazdă, printre care s-au numărat şi scriitorii: Alexandru Vlahuţă, Alexandru Ion Odobescu şi alţii, care au vorbit în operele lor despre „munţii cei plini de comori –Carpaţii blânzi şi darnici ai Buzăului” (Al. Vlahuţă, „România pitorească”).
Legată strâns de mănăstirea Poiana Mărului este mai nou contruita mănăstire Montioru a cărei piatră de temelie a fost pusă la nceputul anilor 90. După ce urci anevoios pe o cărare printr-o pădure frumoasă de amestec de pe coasta muntelui De sub Piatră ajungi într-o poiană minunată, Poiana Montioru , care în perioada solstițiului de vară se umple de culoarea și mireasma unei flori minunate – Bulbul de munte- pentru care a și fost declarată rezervație naturală.
În mijlocul acestei poeni se ridică azi Mănăstirea Montioru ctitorită prin grija Parintelui Stareț Macarie, care a avut o viziune prin care Maica Domnului îi arăta unde să construiască o nouă mănăstire spre reculegere și pomenire . Incă imi mai răsună și acum în minte și în suflet cuvintele șoptite de părintele cănd am vizitat mănăstirea care ne spunea că atunci cînd vom fi mai deznădăjduiți sau doar obosiți să spunem: ”MAI AM UN SINGUR DOR; SUS , LA MANĂSTIRA MONTIORU SĂ ZBOR”
ANCA NECULAIASA , CLS. XI-A, LICEUL TEORETIC ”ȘTEFAN CEL MARE”
