Bunica îmi povestea că pe vremea când era copil auzise printre prietenii de joacă un nume foarte ciudat: Linuță. Era un fel de fascinație pentru toți. Nimeni însă nu-l cunoștea. Nu-l văzuse nimeni niciodată. Totuți linuță stârnise în sat o curiozitate foarte mare. Părinții nu ne dădeau voie să vorbim despre el, îmi povestea bunica, și se supărau de fiecare dată când îi pronunțam numele. Probabil că se mirau și ei de unde știm de el. Și cum o obsesie este întotdeauna o obsesie, copiii s-au pus pe treabă și au inceput să-ntrebe în stânha și-n dreapta -în special pe cei mai apropiați vârstei lor- de Linuță. Și-l imaginau ca pe un monstru, de vreme ce nimeni nu voia să le răspundă. De altfel, imaginația populară este foarte mare, mai ales atunci când faptele sunt foarte vagi. Curiozitatea a debenit cu atât mai mare cu cât nici ei nici eu nu-și mai aminteau cine l-a pomenit primul. Poate că tocmai acela este și cel care deține răspunsul. Da, cu siguranță cineva deschisese un subiect pe care uitase să-l închidă. Dar acum acel cineva a uitat să se mai prezinte. Părinții le spuneau copiilor că cel mai bine ar fi să se joace fiecare în curtea lui, să nu se piardă de casă, că satu-i mare și cu uliți multe. Asta se întâmpla prin ’50 și-un pic, pe când bunica avea cam 10 ani. Învățase de acasă să fie precaută în tot ce face și tot ce aude, chiar dacă nu pricepea ea prea bine asta. La școală, însă, se auzeau multe, vrute și nevrute. Pesemne că tot pe acolo auzise și de Linuță ăsta. Pe unul l-au bătut cu vergile peste mâini că l-au auzit zicând numele ăsta. De-atunci nu mai vorbeam de el pe școală. Nici acasă. Nu mai avea nimini curaj să mai deschidă vorba despre așa ceva. Găsește-l așadar pe Linuță dacă mai poți! Mai bine de un an se spune că nimeni nu a mai vorbit despre el. Aproape că îl uitaseră toți. Asta până la Paște…
Prin ’55 sau ’56, în noaptea de Înviere, o parte dintre copiii adunați la biserică a plecat cu intenția de a aprinde lumânări în cimitir pentru cei morți. Nu are rost să vă mai amintesc că pe vremea aia nici nu se pomenea să existe iluminare într-un amărât de sat, în cimitir. Mergeau toți la lumina lumânării. Drumul dintre biserică și cimitir nu era prea mare, dar spaimă era suficientă chiar și printre adulți. Putea oricând să-ți iasă un hoț. De aceea mergeau în cete organizate, în funcție de relațiile dintre ei. Uneori ieșea cu bătăi între două sau mai multe grupuri. Atunci însă nu a fost nimic rău. Până în cimitir… Fiecare s-a dus să pună lumânare pe la morții lui, povestește bunica. Atunci ne-am separat puțin unii de alții, cum era normal. Ne-am făcut închinăciunea cum era legea, după care am mai stat câteva clipe și ne-am ridicat. Trebuia să ne întâlnim la colțul bisericii care era acolo la cimitir. Eu eram un văr, nu eram singură. Da’ erau și unii singuri. Ne-am întors spre locul de unde am venit pe o cărăruie îngustă, printre morminte. Mergeam încet să nu călcăm pe cineva. Nu e bine să calci peste cei morți. Da’ când ne-am apropiat mai mult, am realizat că în fața noastră mai apăruse cineva. M-am gândit că era din altă ceată. Stătea acolo la colțul bisericii și nu spunea nimic. Nu-l vedeam tot. Vedeam numai fața. Nu știu dacă și el ne vedea pe noi. Îmi amintesc că la un moment dat o fată a început să urle, de spaimă, iar cel din față a fugit… Da’ a fugit așa numai cu capul… adică se vedea numai capul. Și noi ne-am ținut după el. La un moment dat, cineva a strigat „Linuță” și toți ne-am oprit. Speriați, s-au întors la biserică și nu am mai spus nimic nimănui, nici măcar părinților. Linuță din noaptea aia de Înviere nu era un bărbos urât, ci un copilandru. De ce s-ar fi temut toți de un biet copil care a luat-o la fugă când s-au apropiat toți de el? Și poate că nici nu s-ar fi temut dacă nu ar fi ajuns vestea prin școală cu și alții l-ar mai fi văzut pe Linuță, și la fel numai capul se vedea din el. Descrierile păreau să fie aceleași. Parcă se vorbiseră toți între ei. Deja nu mai aveai ce să ascuzi: toată lumea știa acum de Linuță. Dar cum să-l găsească dacă toți cei mai în vârstă se fereau să-i pronunțe numele, cu atât mai puțin să-l descrie? Era fără doar și poate misiunea celor tineri de a afla, peste capul părinților. Și ei chiar ar fi făcut tot posibilul să afle, dar pentru asta aveau nevoie să dea iar peste el. La biserică nu aveau voie să meargă decât de sărbătoare, și atunci cu rude, fără să poată vorbi prea mult între ei. Totuși, pe la Sfânta Maria Mică, se spune că Linuță a apărut din nou la biserică. De data asta intra în altar. Nu știe nimeni cum s-a strecurat printre oameni. Însă numai câțiva oameni care erau mai în față și unii de la strana din dreapta l-au văzut, dar nici preotul, nici dascălul nu au scos nicio vorbă despre asta. Nici nu i-a întrebat cineva… Hotărât lucru, ceva straniu se petrecea în sat. Prea multe necunoscute și prea multe tăceri la unison. Părinții s-au speriat că ne interesam atâta de Linuță ăla, atât de mult încât au început să ne vorbească despre el. M-au tras deoparte -că eu era aia mai mare dintre toți- și mi-au zis să nu mai vorbesc niciodată despre el. Mi-au zis că e mort… da’ că n-a murit de tot… N-am priceput prea bine asta. Cum adică a murit, da’ n-a murit de tot? Eram eu mică, da’ știam și eu că cine moare, moare de tot. Adică te-ngroapă, îți bat cuie, pun tărână pe tine dus ești! Au băgat și ei de seamă că voiam știu mai mult. Și, s-au gândit că decât să continui să urmăresc pe Linuță, mai bine să-mi spună ei și să mă păzesc de el. Așa a aflat povestea acelui personaj misterios. Se spune că ar fi murit prin toamna lui ’44 în beciul casei. Intraseră rușii și pe Valea Râmnicului. Linuță, spun oamenii, a văzut cum maică-sa și soră-sa au fost batjocorite în spatele casei de un soldat rus. N-a intervenit, probabil de frică, dar a înnebunit complet. Avea numai 9 ani în ’44. A ieșit prin fundul grădinii și a ajuns în curtea cimitirului, unde l-au găsit mort… Se crede că ar fi murit de foame, de sete și de frig. În orice caz, a murit lângă un mormânt din dosul cimitirului unde încercase să sape o groapă. Când a fost găsit mort, avea picioarele în groapa pe care o făcuse lângă cruce, iar mâinile țineau niște bucăți de lemn, care se pare că erau dintr-o cruce pe care o rupsese. Cei mai în vârstă știau asta, și se fereau să povestească celorlalți pentru că stafia lui Linuță le-ar fi ieșit în cale o dată și i-ar fi amenințat că nimeni nu trebuie să știe cum a murit el și nici ce s-a întâmplat cu mama și sora sa. Asta până când tocmai maică-sa s-ar fi destăinuit preotului. Spunea că îl visa mereu și o ruga și pe ea să moară pentru că nu putea trăi cu un păcat așa de mare. La fel și despre soră-sa. Se mai spune că maică-sa era îngrozită și de faptul că fiul ei își alegea pe câte cineva din cei tineri în fiecare an. Le șoptea numele lui la ureche, apoi, după ce aceștia vorbeau de el, nimeni nu-i mai știa. În cele din urmă, a fost găsită moartă și maică-sa, iar despre sora lui Linuță nu s-a mai aflat nimic până astăzi. Cum, de altfel, nu se mai știe nimic nici de el. Iar secretul lui începe să se uite, așa cum și-a dorit.
Asta până ați citit și voi rândurile astea!
Gheorghiță Drăghici
